Despre ultimul an aş putea spune multe. A fost unul bogat, plin, l-am trăit la intensitate maximă. Obositor, stresant, interesant? Din unele câte puțin, din altele mai mult. Una peste alta, suntem în septembrie, o retrospectivă ar fi prematură, nu s-a încheiat anul încă, dar, dacă m-aş aventura să anticipez, sfârşitul lui va fi la fel de solicitant.
Am ajuns, cumva, nici eu nu prea ştiu cum, într-un punct în care ceva nu-mi dă pace. Un soi de nemulțumire; deşi nu cred că ăsta-i cel mai potrivit cuvânt, n-am găsit deocamdată altul care să-mi definească starea. Cauza o ştiu: rutina, mici frustrări, pandemia, karma, alinierea planetelor, luna plină, toate la un loc mi–au ciufulit feng shui-ul. Mă tratez? Well, cum nu prea mă pricep, am zis s-o iau prin eliminare.
Am început cu rutina şi efectele pandemiei. Ce tratament mai bun decât două ultramaratoane de 100 de kilometri? De ce ultramaratoane? Mi-au fost cumva servite pe tavă şi-am zis că na, să fac şi eu ce fac alții, dacă ei pot, eu de ce n-aş putea? Am început cu antrenamente scurte, le-am lungit cât mi-a permis timpul şi muşchii picioarelor şi m-am trezit la linia de start. Primul ultramaraton a fost de 59 de kilometri; deşi planul era suta, din motive de coechipier cu sănătate şubrezită, am trecut prima linie de finish şi-am tras pe dreapta. M-am liniştit? Evident că nu, nu-mi plac treburile neterminate, aşa că m-am înscris la al doilea, acum ştiam cu ce se mănâncã şi grație unei afurisite de ambiții pe care-o posed, după o sută de kilometri de ploaie, noroi, dealuri, ceață şi soare am ajuns la sosire cu un gram de energie rămas. Poate mai puțin de un gram, dar aşa terminată fizic cum eram am reuşit să mă simt fantastic de mândră de mine, de corpul meu, până şi de degetul mic de la piciorul drept, deget care abia îmi mai încăpea în adidaşi. Vreo două săptămâni am şchiopătat şi-am oblojit la degețoi, mândră de isprava mea, şi-am povestit, oricui m-a întrebat sau nu, ce mare maratonistă mi-s. Chiar şi acum, când scriu toate astea, m-aş mai înhăma la încă unul fără să clipesc. Am învățat, însă, să-mi ascult corpul şi nu voi mai participa la aşa ceva prea curând. Well, nu anul ăsta, oricum. Ce am mai învățat din experiența cu pricina? Că un pic de voință, un dram de curiozitate şi o picătură de nesăbuință nu fac rău nimănui. Cu ocazia eventurilor ăstora şi a antrenamentelor aferente, am descoperit o Anglie superbă, am învățat să cad la pace cu ploaia şi am tras concluzia că aşa noroaie colorate n-am văzut de când mama m-a făcut.
A urmat o perioadă de acalmie, adrenalina s-a domolit şi a făcut loc iarăşi acelei nemulțumiri. Micile frustrări s-au lărgit, lungit, lățit, epuizarea psihică şi fizică m-au împins la un alt fel tratament: de pe o zi pe alta m-am hotărât să-mi schimb locul de muncă. Nu munca, doar locul. Când eram încă în faza în care mi-era neclar dacă am făcut bine sau nu, s-au aliniat planetele şi mi-au arătat c-am făcut-o la timpul potrivit. Aşa mi-am dat seama că a trecut ceva vreme de când nu am mai dat frâu liber primului impuls, cã nu mi-am mai ascultat de ceva timp intuiția. Revin, nu mi-e încă limpede dac-am făcut bine sau nu, sunt conştientă că mă aşteaptă o perioadă stresantă, un proces de adaptare anevoios, plin cu multe lucruri şi oameni noi, dar… e ceva uşor pe lumea asta? Am încredere că-mi va ieşi bine şi de data asta dar dacă nu va fi aşa, mi-am promis să nu mă supăr prea tare pe mine, mai sunt şi alte job-uri. Cel puțin la nivel declarativ, reuşesc să mă mențin pozitivă, deşi tensiunea, nevoia de a confirma, de a nu dezamăgi pe cineva, mă cam râcâie. Nfine, timpul le aşază pe toate, îmi zic. Sper să le aşeze. Oricum şi în ce ordine le-ar aşeza, măcar am făcut un pas, spre a ieşi din… impas.
Concluzia la care am ajuns este că am nevoie să fiu mai atentă cu mine, să-mi ascult gândurile, să-mi ascult corpul, să fiu mai atentă la nevoile mele mărunte, să-mi ofer ocazia de a ieşi din cercul vicios muncă-somn-muncă-somn. Nu neapărat să merg la ultramaratoane şi să scriu demisii săptămânal, posibilitățile astea le păstrez în caz de crize majore care vor mai fi, dacă mă cunosc eu bine, dar îmi voi permite mai des să mă “las” la o cafea cu prietenii, la o plimbare prin parc, la o masă luată altundeva decât în decorul obişnuit, la o călătorie pe nepusă-masă, mi-am promis să citesc mai mult, să scriu.
Da, aşa am zis, să scriu. E una din plăcerile pe care le-am pierdut învârtindu-mă în acel cerc vicios de care v-am spus. Mi-am reamintit că scrisul mi-a adus, într-o perioadă, linişte. Şi zgomot. Satisfacții şi nemulțumiri. Scrisul m-a făcut să mă resimt vie de multe ori, o poate face şi acum. E tot un fel de tratament. Benefic, deşi cu multe efecte adverse. Şi dacă cele două ultramaratoane de anul acesta mi-au plăcut, am zis să mai particip la unul, altfel: Superblog. Mi se pare, acum, dacă mă gândesc bine, că-i cam acelaşi lucru: lung, obositor, cu traseu neaşteptat, cu adversari necunoscuți. Am zis adversari? Dac-aş fi sinceră cu mine, aş recunoaşte că e o competiție în care numai eu mă pot întrece pe mine dar, cum am hotărât că mă voi trata mai cu blândețe, las sinceritatea extremă la o parte, deocamdată. O iau ca pe un alt fel de încercare de a nu intra iarăşi în cercul meu vicios. Dacă voi ajunge la final, voi fi bifat încă o reuşită, dacă nu, voi folosi experiența extrasă din asta pentru altă ediție sau la un alt ultramaraton, cine ştie?
Mă tratez, deci. După ureche, după cum bate vântul, haotic, uneori selectiv, cu doze inegale. Încerc să-mi umplu timpul liber cu activități care-mi fac plăcere, să acopăr, cumva, acea nemulțumire căreia nu i-am găsit nume potrivit, în speranța că tratamentul va da roade şi ea va dispare aşa cum a apărut, în timp. Well, e o încercare. Un alt fel de tratament. Rămâne să vă spun la final de an dacă a funcționat.
Voi cum vă tratați “nemulțumirile”?
The post Retrospectivă prematură. Tratament în doze inegale appeared first on Comentator Amator.
